Deși suntem în anul 2021, să fii fluierată pe stradă sau claxonată încă este un obiecei des întâlnit. Chiar și în orașele mari.
Acum un an de zile, pe 20 noiembrie mai exact, am ieșit la alergat în jurul blocului. Nu stau în apropiere de parc, așa că am ales varianta asta, în ideea de a salva mai mult timp.
Am alergat ce am alergat, până când un tip s-a pus în fața mea și nu voia să mă mai lase să trec. Cumva în spirit de glumă, după cum am procesat eu mai târziu.
Nu știu cât simți din cuvintele mele, însă m-am speriat foarte tare. În ciuda faptului că toată această fază a ținut câteva secunde, mi s-a părut că a durat o veșnicie. În acele câteva secunde, mi s-au derulat prin fața ochilor o mulțime de scenarii.
Nu mi-a mai trebuit alergat. M-am dus direct acasă.
Am trăit cu impresia că nu a fost nimic
Dar știi ce e mai dureros și stupid totodată? Că am trecut peste acest incident ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu am vorbit decât cu Claudiu despre asta așa, în treacăt. Însă subconștientul meu a luat lucrurile foarte în serios.
Nu am mai ieșit niciodată pe stradă să alerg și am încercat ca nici singură să nu merg prea des prin acea zonă.
Să fii fluierată pe stradă nu e ceva cu care să te mândrești
Ăsta cumva a fost unul dintre incidentele care m-au marcat, însă lucruri precum claxonatul, fluieratul, „Ce faci fata?” și altele, mi se întâmplă des. Și nu cred că sunt singura.
Să fii fluierată pe stradă nu e ceva cu care să te mândrești. Spun asta pentru că am senzația că unii bărbați asta cred.
Știi cum mă simt eu?
Îmi vine să intru în pământ de rușine. Mă simt slabă, fără control, „un obiect”.
Mi-aș dori să fiu invizibilă în acele momente. Însă singurul lucru pe care îl pot face e să măresc pasul și să sper că vor înceta cu acest obicei pe viitor.
Dar de cele mai multe ori, această speranță moare și nimic nu se schimbă.
Sunt sigură că acum se vor ridica voci care vor spune…
„Păi da… dar cine te-a pus să îți iei colanți strâmți pe tine?”
Aș vrea să subliniez de la început că nu sunt genul de persoană care se îmbracă provocator. Ci din contră.
Și pentru cârcotași, aș preciza și faptul că sportul se face în echipament special. Iar asta, în majoritatea situațiilor presupune colanți (îți oferă o mobilitate mai mare) și bustieră.
Dar chiar și așa… felul în care mă îmbrac nu îți dă dreptul să mă fluieri, claxonezi sau să strigi după mine.
Nu e despre mine!
Din păcate, eu încă nu am reușit să procesez în totalitate faptul că aceste gesturi nu sunt despre mine. Nu eu sunt problema. Nu felul cum arăt sau felul cum mă îmbrac sunt problema. Ci educația acestor oameni. Sau mai bine zis, lipsa ei.
Dacă vrei să îți arăți admirația pentru o femeie, nu o fluieri! Nu ești pe islaz sau pe stadion.
Încă mai am mult până să pot trece peste un astfel de incident și să spun că nu m-a făcut să mă simt în niciun fel. Știi tu… uneori ceea ce simțim, „bate” ceea ce spunem.
Dar și noi am greșit…
Cu toate astea, fetelor, să știți că și noi am dat-o în bară. Și știți de ce? Pentru că nu vorbim despre ceea ce ni se întâmplă. Ne lipsește curajul.
Dacă taci și mergi pe ideea că „Asta-i România” sau și mai rău, pe ideea că „Asta e normal”, nimic nu o să se schimbe.
Fă-ți povestea auzită. S-ar putea ca la finalul poveștii tale să auzi „și mie mi s-a întâmplat”.
„Și cu ce ne ajută asta?”
Un milion de glasuri care își spun povestea, vor fi auzite. Poate chiar de aceia care te fluieră pe stradă.
Știu că nu e o misiune ușoară. Însă dacă nu alegem să vorbim și să spunem ce simțim, totul va rămâne la fel. Va fi o normalitate.
Și mie mi-a lipsit curajul. M-am gândit de foarte multe ori dacă să scriu despre asta sau nu. Însă am fost motivată de zecile de persoane care mi-au răspuns pe Instagram și mi-au spus „și mie mi s-a întâmplat”.
Simt că am luat o decizie bună.
Te încurajez să învingi temerile și poate cel mai important, să crezi în tine.
Te îmbrățișez,
Mădă
